16 februarie 1933 - Greva ceferistilor de la Atelierele CFR Grivita

Atelierele Grivita au fost infiintate spre sfarsitul secolului XIX. Initial trebuia sa asigure reparatii si piese de schimb doar pentru trenurile bucurestene, cu traseu prin Capitala dar in cele din urma au ajuns o piesa de baza pentru intreaga industrie feroviara din Romania. Cartierul Grivita asa cum il cunoastem astazi s-a dezvoltat in jurul acestor ateliere.

CFR Grivita va fi un nume asociat pentru totdeauna cu Marea Recesiune. Asta deoarece pe 16 februarie 1933 a izbucnit aici o greva uriasa, in care a fost implicat Gheorghe Gheorghiu Dej. Greva a fost inabusita violent de catre guvernul roman de atunci.

Dupa ce autoritatile au patruns in Atelierele CFR Grivita, au ridicat trei morti. 34 de oameni au trebuit sa fie dusi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militari si Brancoveanu. Ulterior dintre acestia au mai murit 4 muncitori. Alti 20 muncitori cu rani usoare au fost dusi la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au beneficiat de ajutor medical. Dintre militari, au murit doi soldati si un gardian public, impuscat in data de 15 februarie.

In timpul regimului comunist, CFR Grivita a fost redenumita Grivita Rosie, un omagiu adus comunistilor care au organizat greva din 1933. Astazi nu exista semne ale violentelor de alta data, dar daca incerci sa faci poze mai "la vedere" un paznic iti va flutura degetul in stanga si-n dreapta incercand sa comunice ca "nu e voie".

In afara de CFR Grivita in zona isi mai are sediul compania GRIRO, care produce utilaje si instalatii din domeniul chimic. Aceasta a fost initial tot o componenta a Atelierelor CFR. In 1961 Intreprinderea de utilaj Chimic Grivita Rosie devine un producator independent. Numele GRIRO este adoptat in 1990, cand compania se divide pe actiuni. In 2004 se privatizeaza. 

Greva de la Atelierele CFR Grivita – 16 februarie 1933 SURSA - ILARION TIU http://ilariont.blogspot.com

În ianuarie 1933, viata politica si sociala a României era tensionata la maxim. Iuliu Maniu tocmai plecase de la conducerea guvernului national-taranist, provocând o criza politica însemnata. Noul prim-ministru, Alexandru Vaida-Voievod, înca nu îsi consolidase autoritatea suficient, mai ales ca trebuia sa faca fata consecintelor introducerii unei noi „curbe de sacrificiu“ (reduceri salariale în sectorul de stat). Peste toate acestea, iarna grea contribuia la înrautatirea traiului. La Atelierele CFR Grivita din Bucuresti, dupa ultima „curba de sacrificiu“, muncitorii aveau un nou motiv de nemultumiri – la 20 ianuarie, administratia a anuntat ca plata salariilor se va face numai daca lucratorii vor prezenta dovada achitarii impozitelor pe ultimii trei ani. A doua zi s-au agravat tensiunile prin concedierea temporara a muncitorilor de la Atelierele de vagoane. Deoarece acestia lucrau sub cerul liber, iar iarna era geroasa, conducerea a dispus închiderea temporara a sectiei, fara a lua masuri de asistenta sociala în cazul disponibilizatilor.

Agravarea tensiunilor sociale i-a pus în alerta pe comunistii de la CFR Grivita. Conform dispozitiilor date de Congresul al VI-lea al Cominternului (iulie-august 1928), ei rupsesera legaturile cu social-democratii. Moscova îi declara pe acestia „social-fascisti“, iar sindicatele lor trebuiau scindate si sabotate prin crearea unor „sindicate rosii“ concurente. Comunistii de la CFR Grivita respectasera linia partidului, înfiintând la sfârsitul anului 1932 un „sindicat rosu“, condus de Panait Bogatoiu si Constantin Doncea. Legatura dintre sindicate si partid era mentinuta prin Gheorghe Gheorghiu-Dej. Prin curieri, Gheorghiu-Dej si legatura sa superioara de partid Moscu Cohn (Gheorghe Stoica) corelau activitatea sindicatului lor cu nucleele comuniste de la Atelierele de vagoane din Cluj si Iasi.
Conflictul de munca de la CFR Grivita s-a declansat la începutul lunii ianuarie 1933, în Atelierele de vagoane, controlate sindical de comunisti. Acolo, pe lânga problemele legate de concedierile temporare, motiv suplimentar de nemultumire erau salariile mai mici decât la Atelierele de locomotive. În 28 ianuarie, la ora 10.30, Panait Bogatoiu a cerut încetarea lucrului la Atelierele de vagoane. În fruntea unui „comitet de fabrica“ (creatie de natura bolsvica) a înaintat conducerii Atelierelor o lista de revendicari. Initial miscarea cuprindea doar personalul de la vagoane (aproximativ 700 angajati), însa la aflarea vestii despre greva, peste 3.000 de muncitori s-au asociat protestului.
Ministrul Comunicatiilor, Eduard Mirto, a intervenit în conflictul de munca dintre muncitori si Consiliul de Administratia al CFR. Medierea a fost preluata de sindicatele social-democrate, care au obtinut satisfacerea solicitarilor economice ale muncitorilor: acordarea unui salariu minim de 4.000 lei si reintroducerea alocatiei de chirie.
Muncitorii nu aveau însa încredere în promisiunile autoritatilor. În ciuda tratativelor dintre guvern si sindicate, Atelierele CFR Grivita au ramas un focar de tensiuni sociale. Sindicalistii comunisti au raspândit manifeste în dimineata zilei de 2 februarie 1933 în cartierele de muncitori ceferisti. Prin acestea, sporeau neîncrederea în promisiunile guvernului si cereau recunoasterea „comitetelor de fabrica“. Dupa începerea programului de lucru, dintre cei 5.000 de angajati ai atelierelor, doar 200 si-au reluat lucrul. În scurt timp, acestia au fost presati sa se opreasca, fiind declarati si tratati „spargatori de greva“ de catre tovarasii lor, iar administratia a fost înstiintata asupra noilor revendicari: acordarea „alocatiei de scumpete“, cresterea salariilor cu 40%, recunoasterea „comitetelor de fabrica“.
Protestul nu a încetat nici atunci când atelierele au fost înconjurate de trupe de jandarmi si de armata. Sindicatele social-democrate, prin vocea presedintelui Dumitru Spârlea, s-au desolidarizat de noile revendicari. Autoritatile nu au dorit sa negocieze cererile, considerându-le politice, cele economice apreciindu-le ca satisfacute în mare parte. În cele din urma, pe fondul pozitiei sindicatelor social-democrate, grevistii si-au încetat protestul. A doua zi, guvernul a luat masuri extreme pentru controlul muncitorilor, ministrul de Interne, G.G. Mironescu, propunând Parlamentului introducerea starii de asediu. El a argumentat necesitatea represiunilor prin aceea ca „miscarile urmaresc scopuri straine de nevoile profesionale“ si ca „vor sa rastoarne ordinea sociala si sa instituie una asemanatoare unui stat strain“.
„Sindicatul rosu“ de la CFR Grivita nu s-a lasat intimidat de introducerea starii de asediu, nici de arestarile efectuate printre comunistii cunoscuti de autoritati. Gheorghe Gheorghiu-Dej a trimis emisari la Cluj pentru a obtine suportul ceferistilor de acolo si a colecta fonduri necesare grevei. În secret, sindicatul comunist a organizat un „comitet de fabrica“ alcatuit din 250 muncitori (13 februarie 1933). Însa guvernul accepta la negocieri doar repezentantii sindicatelor social-democrate, înregistrate oficial.
În noaptea de 14 spre 15 februarie 1933, autoritatile au decis sa-i aresteze pe liderii „sindicatului rosu“ de la CFR Grivita. Pâna atunci, guvernul ezitase sa ia public masuri contra comunistilor ceferisti, deoarece nu dorea sa tensioneze si mai mult starea de spirit. Prin crearea în secret a „comitetului de fabrica“, s-a apreciat ca acestia încalcasera interdictiile legii starii de asediu. Printre cei arestati s-au aflat principalii conducatori ai sindicatului comunist de la CFR Grivita: Panait Bogatoiu, Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Arestarea acestora a încins spiritele muncitorilor. În dimineata zilei de 15 februarie, marea majoritate a refuzat sa înceapa lucrul, determinându-i si pe cei care nu se asociasera initial grevei sa li se alature. „Comitetul de fabrica“ constituit la 13 februarie s-a prezentat cu revendicarile grevistilor la directorul Atelierelor de vagoane, inginerul Atanasiu. Grevistii cereau eliberarea sindicalistilor arestati cu o zi în urma, ridicarea starii de asediu si recunoasterea „comitetelor de fabrica“. Directorul Atelierelor de vagoane a refuzat sa negocieze cu „comitetul de fabrica“, sustinând ca muncitorii erau constituiti legal în sindicate si ca va discuta exclusiv cu reprezentantii acestora.
Dupa esecul negocierilor cu administratia, liderii „comitetului de greva“ s-au întors la Atelierele de vagoane, baricadându-se în interior. Autoritatile au reactionat în forta, astfel ca la doua ore dupa declansarea protestului, Atelierele erau înconjurate de forte ale Jandarmeriei si Armatei. Reprezentantii guvernului nu au recunoscut legalitatea grevei. În interiorul Atelierelor de vagoane se aflau însa aproximativ 4.000 de oameni. Prin sunete de sirena si prin mobilizarea de catre agitatori a muncitorilor din schimbul urmator, în fata portilor s-a adunat o multime impresionanta. Acestia s-au solidarizat cu cei din interior, aruncând cu obiecte contondente spre fortele de ordine. Autoritatile au sustinut ulterior ca grevistii au facut chiar uz de arme de foc, fiind împuscat în cap gardianul public Ion Chirita. Dupa izbucnirea busculadei, cei veniti în sprijinul grevistilor baricadati au fost împrastiati pe strazile din apropierea Atelierelor CFR.
În dimineata zilei urmatoare, 16 februarie, la ora 4.30, trupele de jandarmi si armata au înconjurat Atelierele CFR Grivita. Muncitorii nu au reactionat, astfel ca, la ora 6.00, comandantul operatiunii, lt.-col. Romulus Hotineanu, i-a somat pe grevisti sa se predea. Autoritatile au sustinut ulterior ca reactia muncitorilor a fost violenta, ripostând cu focuri de arma din interiorul atelierelor. La ora 6.30, autoritatile au anuntat ca daca în cinci minute grevistii nu se predau, vor trage în plin. În acel moment, o parte a manifestantilor au sarit gardul Atelierelor, refugiindu-se prin împrejurimi.
Dupa expirarea timpului anuntat a urmat un foc de avertisment. Comunicatul oficial a sustinut ca n-au fost trase mai mult de doua salve în plin, în conditiile în care si muncitorii foloseau arme de foc contra soldatilor. Dupa 15 minute, jandarmii si militarii au patruns în curtea atelierelor. Pâna la ora 7.30, circa jumatate dintre grevisti s-au predat. Din curtea Atelierelor, militarii au ridicat trei morti. 34 de raniti au fost dusi la spitalele CFR Witting, Filantropia, Colentina, Militar si Brâncoveanu. Ulterior, dintre acestia au mai murit patru muncitori. Alti 20 muncitori cu rani usoare au fost transportati la sediul Corpului Gardienilor Publici, unde au primit pe ajutor medical. Dintre militari, au murit doi soldati si un gardian public (împuscat în data de 15 februarie).
Într-o lucrare propagandistica aparuta în 1952 sub semnatura lui Chivu Stoica, episodul mortii unuia dintre soldati este relatat astfel: „Catre miezul noptii un soldat din trupele de împresurare din Regimentul 15 Infanterie, suit pe umerii camarazilor sai, se adresa celorlati soldati aratându-le ca ei – muncitorii si taranii în haine militare – sunt scosi de guvernul burgheziei si mosierilor ca sa ucida pe proprii lor frati. «Nu trageti în muncitori, camarazi! Noi nu putem fi ucigasii fratilor nostri! Noi nu putem sa le înnabusim în sânge luptele, ca sa salvam interesele vrajmasilor nostri – boierii si burghezia!» O detunatura – si soldatul s-a prabusit mort la pamânt. O bestie ofitereasca ucise cu un glonte de revolver pe eroicul soldat, anonimul purtator de cuvânt al sutelor de mii de muncitori si tarani nevoiasi din cazarmile-închisori ale burgheziei române“.
Înmormântarea celor sapte muncitori ucisi s-a facut cu mare discretie de teama izbucnirii unor noi tulburari. Cadavrele acestora au fost pazite de soldati, în presa circulând zvonuri ca ar fi fost fost înhumati, în secret, noaptea. În cele din urma, autoritatile au organizat înmormântarea grevistilor la cimitirul Ghencea, accesul fiind limitat la familiile lor.
Dupa înabusirea revoltei de la CFR Grivita, armata a preluat controlul obiectivului si a facut primele arestari. Cei retinuti au fost repartizati la Parchetul Militar (670 arestati) si Prefectura de Politie Bucuresti (500 muncitori). În timpul anchetei, au primit alimente, îmbracaminte si vizita membrilor de familie. Represaliile s-au concentrat asupra celor desemnati responsabili de instigare la greva. La 3 martie 1933, Parchetul Militar a comunicat ca vor fi adusi în fata instantei 380 muncitori considerati organizatorii si agitatorii conflictului. Întrucât greva avusese loc în timpul unei stari de asediu, urmau sa fie judecati de instanta militara. Între timp, autoritatile redeschisesera Atelierele, cerând muncitorilor acceptati la lucru declaratii ca nu sunt simpatizanti comunisti. Cu totii au fost obligati sa poarte o legitimatie de lucrator CFR si sa se angajeze ca nu mai vor permite în incinta Atelierelor accesul strainilor. Autoritatile sustineau ca în dimineata zilei de 15 februarie, când a izbucnit greva, în Atelierele CFR Grivita patrunsesera numeroase persoane care nu lucrau acolo, suspectate a fi agitatori comunisti.
Cu greva de la Grivita din februarie 1933 a fost explicata propagandistic „lupta clasei muncitoare“ si „cruzimea regimului burghezo-mosieresc“. Unul dintre eroii ei a fost Vasile Roaita, în vârsta de 19 ani. El s-a numarat printre victimele represiunii din 16 februarie 1933. A ramas în mitologia comunismului românesc drept cel care a tras sirena pentru a anunta declansarea grevei din cartierul ceferist. Se pare însa ca Roaita nu a fost decât un erou „fabricat“ de propaganda comunista. În 1997, Constantin Negrea, muncitor la Atelierele CFR Grivita, a declarat ca el fusese cel care a tras sirena pentru a-i anunta pe muncitorii ceferisti de greva. Negrea a dezvaluit ca în 1944, Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica l-au rugat sa renunte la „meritul“ sau în favoarea lui Roaita. Un erou mort era mult mai util propagandei decât unul viu.

Legenda unui februarie însângerat
de Christian Levant „Grivita Rosie – 1933", fals istoric sau farsa comunista? - Sursa www.adevarul.ro

O legenda „sacra": „Grivita Rosie"! Un caz emblematic care, practic, a rupt regimul comunist din România în doua. Sub Dej, o sarbatoare însemnata, un veritabil „cult" care-si avea sorgintea în „glorioasele" greve din 1933, de la atelierele Grivita. Sub Ceausescu, „legenda" devine o „farsa" si „cultul" devine un „fals". La mijlocul lui februarie ‘33, muncitorii de la atelierele CFR Grivita erau în fierbere. Pe 15 februarie, liderii acestora declara greva. O greva organizata de comunisti cu sprijin, mai ales ideologic, de la Moscova, revolta care s-a extins repede si la alte centre muncitoresti (ceferiste si petroliste) din tara. A doua zi, pe 16 februarie, fortele de ordine (Armata si Jandarmeria) au primit ordin sa traga. Si sa treaca la arestari. Cel care a coordonat reprimarea revoltelor muncitoresti era subsecretar de stat la Interne, Armand Calinescu (n.r. - asasinat de legionari câtiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru). Au cazut sub gloante câteva zeci de muncitori. Alte câteva sute ajung dupa gratii. Dupa arestarile din februarie ‘33, pentru ceferistii grevisti si liderii lor comunisti - Dej, Stoica, Doncea, Vasilichi, Pintilie si multi altii - a urmat un lung proces, început la Bucuresti si continuat la Craiova. Si ani grei de puscarie, la Jilava si, mai ales, la Doftana.

„Universitatea" Doftana

Închisoarea Doftana a fost prezentata de propaganda de dupa 1948 sub denumirea de „universitatea comunistilor". Ca orice puscarie, Doftana nu era numai o „scoala a ra­u­lui", unde cei fara de lege înva­tau si îsi perfectionau me­todele de „operare" si „supra­vietuire", iar gardienii lor îsi perfectionau metodele de tortura. Doftana era si un veritabil focar al culturii si ideologiei marxist-leniniste aplicate „pe viu".

Daca printre „profesorii" de la Doftana se puteau numara liderii comunisti cu state vechi si ani multi de puscarie, precum Gheorghiu-Dej sau Chivu Stoica, printre „studenti" cei mai sârguinciosi figura, la loc de cinste, Nicolae Ceausescu: „universitarul" cel peltic, ajuns, înca nu se stie bine de ce, dupa gratii.

„Mandate" pentru „Panteonul rosu"

Procesul „lotului Grivita" a început la 18 iulie, la Bucuresti, aproape de locul grevei, în localul Consiliului de Razboi din Calea Plevnei. În sala, pe lânga membrii Curtii, se mai aflau 125 de acuzati si 20 de avocati, iar timp de 30 de zile, cât a durat procesul, au fost audiati peste 400 de martori. Principalii acuzati erau: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gh. Vasilichi, Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica.

Lista acuzatilor mai cuprindea, printre altii, pe Lucretiu Patrascanu, Moscu Cohn (Gheorghe Stoica), Luca Laszlo, toti cunoscuti comunisti. Sentinta (de prima instanta) s-a dat la 20 august 1933: doua pedepse cu munca silnica pe viata - C. Doncea si G. Petrescu - si multi ani de detentie pentru restul lotului. Au fost si unele achitari, mai ales pentru presupusii informatori ai Sigurantei.

Un an mai târziu, procesul s-a rejudecat la Craiova. Sentintele finale: Doncea si Petrescu - 15 ani munca silnica, Vasilichi, Gheorghiu-Dej si Chivu Stoica - 12 ani de munca silnica, Rosemberg - 5 ani si Korner - 18 luni. De închisoare. Ulterior, Doncea si Vasilichi reusesc sa evadeze. Abia în ‘44, Dej, care ar fi trebuit sa stea în închisoare pâna în 1946, a reusit si el sa evadeze. Si sa devina mare lider.